Sărutul înlăcrimat al morţii a venit într-o zi de marţi pe la 8 dimineaţa. Intotdeauna astfel de momente nu pot fi prevăzute … nimeni nu e pregătit pentru plecare. Viteza cu care lucrurile s-au întâmplat nu a lăsat loc nici unei reacţii din partea celor din jur care nu au putut decât să privească cum o viaţă tânără se prăbuşeşte pe podelele de lemn. Sunetul sec al capului lovindu-se de coltul patului, mâinile întinse către cer … gura deschisă pentru o ultimă suflare … pieptul se ridică, un spasm uşor cuprinde corpul şi gata … a plecat.

Peste lacrimi şi ţipete au trecut ani şi ani … azi, la aproape 60 de ani de la acea întâmplare am intrat în casă. Era părăsita de vreo 15 ani şi timpul îşi luase tributul. Am decis să fac câteva fotografii celor două camere mici pentru a avea o amintire. Acasă, când m-am uitat la fotografii o tânără stătea pe scaunul din una din camere … a fost acolo cu mine, ca un ecou al sufletului peste valurile timpului … deşi pare o situaţie bizară şi uşor terifiantă nu mă pot opri din a mă întreba dacă am şi o imagine în care această siluetă efemeră îşi întoarce privirea spre mine … oare aş vrea să o văd?

Aşteptare (Timpul ucide totul I)