Aflat în fața acestui drum ma simt mut în vorbe dar viu și inundat de sentimente și trăiri. Cred cu tărie că ceea ce simțim fiecare în parte atunci când ne aflăm în fața unei imagini ca aceasta este suma tuturor experiențelor trecute. Fiecare își aduce aminte în mod diferit de momentele copilăriei, de zilele petrecute la bunica, de joaca în pădurile din apropierea casei bunicilor, de poveștile spuse la gura sobei … și de câte alte lucruri (Doamne … aproape că îmi dau lacrimile când imi aduc aminte acele momente).

Pentru mine drumuri ca acesta sunt magice, mistice, pline de pitoresc, de fantastic, de necunoscut … fiecare curbă e parcă o nouă întrebare ce-și are răspunsul după colț … curiozitatea următoarei priveliști mă face să merg pe aceste drumuri mai mult cu mintea și inima decât cu picioarele.

E seară în Măgura și drumul ce duce la Mănăstirea Peștera șerpuiește prin pădure și printre dealuri … nelipsiți sunt cățeii ce dau din coadă și latră pe vârfurile dealurilor ce înconjoară drumul … se aud greerii … în aer plutește acea atmosferă de seară, acel calm dinaintea întunericului … se face răcoare și după ce ajung la mănăstire o iau mai repede la picior înapoi.

Drumul șerpuiește ca la dus dar acum în loc să mă afunde în desișul pădurii mă scoate sus, deasupra dealurilor. Vederea Bucegilor e sfântă … senzația e ca după o trăire mistică … pașii continuă pe ulițele satului dar gândul e înapoi, la drum, la momentele cu zâne ale copilăriei.

Carari printre dealuri