Răsăritul este, pentru mine, apogeul tuturor trăirilor ca şi fotograf … nimic nu se poate compara cu senzaţia trăită la primele raze de soare. Nimic nu se ridică la nivelul acesta. Singur pe stâncă, aparatul foto pe trepied pregătit, vântul uşor al dimineţii, linişte … calm.

Iar în tot acest tablou încremenit apar primele raze de soare … discul roşu începe să se ridice încet. E extraordinar că eşti martorul unui moment atât de frumos, hipnotic. Aproape ca uit sa încep să fotografiez. În faţa unui astfel de moment simţi că te pierzi ca în faţa unei femei frumoase.

Cuvintele sunt de prisos … lumina e caldă, umbrele moi, contrastele slabe, formele conturate, volumele separate de razele tangenţiale … e perfect. Începi să fotografiezi cum lumina atinge primele stânci, cum urcă, creşte în intensitate, se mişcă de pe o stâncă pe alta, continuă să urce … eşti într-un vals în care te mişti cu trepiedul în funcţie de cum evoluează lumina.

Spectacolul în care vezi pe scenă lumina soarelui de dimineaţă … e perfect … e emoţionant … la urmă, înainte de a strânge totul, ar trebui să ne oprim şi să aplaudăm!

In fata unei lumi