Copacii șoptesc prin foșnetul frunzelor dar nu întotdeauna vorbele lor sunt auzite. În zilele cu ceață sau în zilele ploioase copacii cei mai bătrâni șoptesc vorbe demult uitate … vorbesc într-un dialect știut numai de ei și de urmașii zânelor.

În astfel de zile cele două lumi se ating și se întrepătrund fără știrea noastră și fără să vrei poți călca pe cărarea dintre cele două regate. Atunci când simți ca ceva te privește din pădure, atunci când foșnetul frunzelor ți se pare cunoscut, atunci când crezi că ai văzut ceva cu coada ochiului, atunci înseamnă că pașii tăi au trecut granița realității cu care ești obișnuit în fiecare zi.

Pe ața dintre lumi, când voalul neștiiței se ridică, foșnetul frunzelor se transformă în șoapte, în vorbe, în lacrimi, în râsete, în vorbe dulci, în mărturisiri, mișcările crengilor devin gesturi ample și elegante, grațioase, uneori puțin nervoase … frunzele căzute ce acoperă poteca au o strălucire auriu-portocalie iar cele care încă sunt verzi și stau încă pe crengi port discuții cu păsările … și pașii părăsesc ața lumilor și vorbele devin foșnete și râsul chicotit devine ciripit de păsărele și mișcarile elegante sunt acum doar crengi lovite de vânt.

Să fi fost adevărat? În timp ce pașii mei mă duc tot înainte pe cărare firul dintre lumi cotește poate la dreapta și se coboară printre luminișuri sau cine știe … în spatele meu crengile continuă să se miște și frunzele își continuă foșnetul …

Soaptele copacilor